Ne mintim sau nu?
Se spune ca minciuna are picioare scurte. Se mai spune insa si ca adevarul doare. Si atunci ma intreb: „de ce sa nu lasam minciuna sa mearga mai incet, cu picioarele ei fragile?”. Ce satisfactie uriasa pot avea daca aflu ca EL m-a inselat? Ca s-a intalnit cu alta femeie, ca a sarutat alta femeie, ca i-a soptit aceleasi cuvinte dulci si alteia?
Femeilor le place uneori sa fie mintite. Sau, reformuland, le place sa cunoasca doar acea parte placuta a adevarului. Cate dintre noi iarta? Cate lasa la o parte micile escapade, cate se prefac c-au uitat..doar ca sa-l tina pe EL langa ele? Ca-n bancul acela de altfel foarte veridic cu gaina: „Daca stau, zice ca-s proasta. Daca fug, crede ca-s nebuna. Asa ca mai bine alerg, ma impiedic si cad”. Asa ca o usoara criza de nervi, un lesin disimulat si trei zile fara mancare, cu multe tigari fumate, efectueaza trecerea de la socul descoperirii la drumul uitarii. Sau iertarii. Iertam, dar nu uitam, vorba aceea. Si incepe jocul stupid de perfid al „Stiu ce-ai facut, dar ma prefac c-am uitat!”.
Nu-i mai bine sa nu stii uneori?