Barbatii sunt lasi

Barbatii sunt lasi

x,35 ani

– „Pentru el am renuntat la locuinta si la job – apoi mi-a dat papucii!” L-am intalnit pe Tom (34) in urma cu doi ani si jumatate, pe internet. Din fotografii nu parea sa fie genul meu, dar e-mailurile lui ieseau in evidenta. Scria cu mult umor, degajat si lasa la o par­te jocurile cu dublu sens pe care alti barbati le foloseau din plin, mai ales atunci cand stiau ca stau de vorba cu o femeie tanara si singura, dispusa sa intre intr-o relatie serioasa. Dupa prima convorbire la telefon ne-am dat amandoi seama ca suntem pe aceeasi lungime de unda si am vrut sa transpunem cat mai repede in realitate acel click virtual.” Dupa doua saptamani de trimis si primit e-mailuri, Tom a venit din Stut­tgart in München, pentru prima intalnire.

Pentru mine, seara a fost doar draguta si nu as fi initat niciodata o a doua intalnire – pentru ca, pur si simplu, in ceea ce ma priveste, nu a existat nici o chimie. El insa si-a luat imediat avant: a doua zi mi-a trimis un SMS ce con­tinea complimente dragalase si intrebarea: „Cand crezi ca ne vom putea vedea din nou? Abia astept sa ne reintalnim.” Dupa trei saptamani, din punctul lui de vedere formam de­ja un cuplu. Pentru mine ramasese totul inca la stadiul de flirt. De abia dupa ce am plecat in Thailanda impreuna cu prietena mea, pentru trei saptamani, mi-am dat seama ca ii simt lipsa lui Tom. Si, din prima zi in care m-am in­tors din vacanta, am fost nedespartiti…Weekendurile si le petreceau la ea, in München, sau la el acasa, in Stuttgart. In timpul saptamanii vorbeau ore intregi la telefon.

„Eu eram deja in al noualea cer si ma gandeam doar ca totul este prea frumos pentru a fi adevarat.” El avea un job la firma parintilor sai, era atent, foarte tandru si incredibil de generos. Prietenii si parintii ei l-au placut imediat. „Ne completam perfect. Calatoriile erau pasiunea noastra. Aproape o data pe luna mer­geam un weekend la Paris, Londra etc. Iubea sportul la fel de mult ca mine, mai ales schiul si joggingul. El, care participase deja la mai multe maratoane, mi-a trezit chiar dorinta de a lua parte la unul de 10 km, in jurul orasului. Aveam preocupari comune si acest lucru nu facea decat sa consolideze si mai tare relatia noastra si sa ma determine sa ma gandesc tot mai des ca el este alesul, ca vom ramane impreuna mult timp.” Dupa un an si jumatate, in toamna lui 2006, au decis ca Viktoria sa renunte la apartament si la job – unul bine platit, de altfel, pentru a se muta la el.

Un pas foarte dificil pentru mine, dar eram 100% convinsa ca el este barbatul vietii mele. In mai s-au logodit si au decis ca mutarea sa aiba loc in septembrie 2007. Totul parea perfect. Cu o luna inainte de mutare, imi dadu­sem deja demisia, semnasem contractul cu firma de mutare si impacheta­sem deja o parte din lucruri. Pentru ca Tom se comportase in ultimul timp suspect de reticent, Viktoria a incercat sa aiba o discutie serioasa cu el la telefon. La intrebarea ei: „Ma mai iubesti?”, acesta a replicat fara sa stea prea mult pe ganduri: „Nu stiu!” Viktoria a inceput sa se paniche­ze si nu intelegea ce se intampla. Voia oare sa dea inapoi, acum, pe ultima suta de metri?

Cu vocea tremura­n­da, l-am indemnat sa ia masina si sa vina chiar in acea seara la mine. Cateva ore mai tarziu statea ca o stana de piatra pe canapea si a anuntat-o fara nici un fel de emotie in glas: „Nu poti sa te muti la mine si nici casatoria nu va avea loc anul viitor. In ultimele sap­tamani, ceva a murit in dragostea mea pentru tine.” In plus, intalnise si pe altcineva, in cele doua zile in care plecase in Italia, in interes de serviciu. „Culmea lasitatii sale a fost ca m-a lasat, fara nici un proces de consti­in­ta, sa-mi dau demisia in mijlocul lunii august, desi o cunoscuse pe cea­lalta femeie deja de doua saptamani! Cred ca acest lucru m-a deranjat cel mai tare. Eu eram, practic, in soc, totul se naruise pentru mine. Cand a plecat, m-a rugat in genunchi sa il iert.

Singurul lucru pe care l-am putut face a fost sa-i arunc cu ura in fata o fraza pe care nu o voi uita prea curand: „Iti doresc ia­dul pe pamant!” Saptamana de dupa a fost una groaznica: Viktoria plangea 24 de ore pe zi, nu putea sa doarma, sa ma­nan­ce, nu suporta singuratatea. Cu toata tragedia din viata ei, a avut insa parte si de un dram de noroc: a reusit sa-si recupereze locul de mun­ca si locuinta, ceea ce a insemnat foarte mult pentru ea la momentul respectiv. Desi este experienta cea mai du­ra din viata mea si desi nu stiu cum as putea sa mai am vreodata in­credere intr-un barbat, ma simt mult mai pu­ternica decat eram la inceputul relatiei si sunt convinsa ca intr-o zi voi intalni, in cele din urma, iubirea vietii mele.

CONCLUZIE: „Nu renunta niciodata la tot pentru un barbat chiar daca ai certificatul de casatorie in mana!”

Related Articles

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Ultimele articole