Jumatatea pierduta
Ai zice ca noi, oamenii, suntem facuti unul pentru altul, „ingeri cu o singura aripa care doar impreuna pot sa zboare”. Ai zice ca unicul nostru scop pe lume e sa ne cautam jumatatea, geamanul de suflet, cel cu care ne armonizam si reusim sa traim intr-un echilibru perfect pana la adanci batraneti. Dar lucrurile nu stau asa. Si
asta din cauza singurii erori din Biblie si anume – noi, oamenii, nu suntem monogami. Sunt doar cateva specii de vietuitoare in lume pe deplin monogame si cu siguranta omul nu este una dintre ele.
La inceput, potrivit unui mit al lui Aristotel relatat de Platon in „Banchetul”, nu exista decat un singur sex, fiinta fiind deopotriva si femeie si barbat. Ea era inzestrata cu doua sexe, la fel cum avea doua capete, patru brate si patru picioare. Era o faptura foate fericita si extrem de puternica. Gelosi, olimpienii i-au cerut lui Zeus sa o despice in doua.
Asa s-au nascut doua fiinte deosebite – barbatul si femeia, fiecare avand un sigur sex. De atunci, fiecare jumatate se afla intr-o continua cautare a unitatii pierdute, complacandu-se zi de zi intr-o nefericire justificata si visand la regasire. Sentimentul de dragoste este o aspiratie catre realizarea acestui vis, iar a fortiori actul sexual reprezinta tentativa extrema de a-l concretiza.
Retrospectiva in dragoste
La 6 ani, am fost atrasa de baietelul care a avut curajul sa deturneze traseul martisorului in caseta transparenta, varful de gama al ofertei ceausiste, de la destinatia unica – tovarasa educatoare – catre mine, lucru care m-a flatat nespus si mi-a creat satisfactii incomensurabile de care m-am bucurat fix o noapte. Pentru ca dis-de-dimineata, mama sa s-a infiintat in poarta bunicii mele, cu o falca-n cer si una-n pamant cerand martisorul inapoi.
Apoi, pretentiile au crescut si astfel nu m-am putut indragosti decat de singurul baiat din scoala care avea video, blugi Zippo si caciula ruseasca de blana, semne distincte ale apartenentei la o familie de instariti. Faceam parte din aceeasi „clasa sociala”, puteam sa-l creditez, indeplinea toate cerintele de moment.
Ceva mai tarziu, am stiut ca m-am indragostit atunci cand l-am intalnit pe romantic, baiatul care-mi scria poezii si nu doar in Oracol, ma tinea de mana si-mi arata stelele, imi daruia flori si era tot ce-mi doream. Puteam sa jur ca-i jumatatea mea. Prin clasa a IX-a, importante erau trasaturile de lider de grup, drept urmare m-am indragostit de capitanul echipei de fotbal in jurul caruia gravitau toate fetiscanele de liceu. Si mai ocupa si postul mult ravnit de secretar U.T.C. Dupa, pe la 16 ani, prioritara era varsta.
Era musai ca alesu’ sa fie „barbat”, imi asigura nevoia de a epata, de a parea femeie si, drept urmare, am devenit brusc interesata de un „nene” care avea matusalemica varsta de 26 de ani si… cam atat. La facultate, iar mi s-au schimbat cerintele si alte trasaturi au devenit importante in alegerea partenerului si-n fruntea listei tronau aspectul fizic al baiatului, muschii conturati, corpul sculptat, parul gelat, nelipsitii ochelari de soare, chiar si-n discoteca.
Noroc ca nu m-a tinut mult si iar lovita de fuga de idei, am constatat ca sunt atrasa de alta specie de mascul – „dictionarul ambulant”, baiatul care avea la el raspunsul tuturor intrebarilor mele, cel ce fusese preocupat de asimilarea culturii generale cu care sa ma cucereasca intr-o zi, in ziua in care eu, a nu stiu cata oara, am simtit ca mi-am gasit jumatatea.
Nici asta n-a durat prea mult. Ajungand la varsta cand instinctul matern dadea semne de incoltire, brusc m-am simtit atrasa de barbati protectori, responsabili, pe picioarele lor, maturi si independenti. Si m-am indragostit! A nu stiu cata oara am realizat ca m-am inselat, ca jumatatea mea trebuie, ca si conditie sine-qua-non, sa ma faca sa rad. Si am plecat dupa un barbat cu un dezvoltat simt al umorului, care ma facea fericita.
Acest barbat ce m-a facut sa inteleg ca toata experienta mea intr-ale sexului este egala cu zero, ca dragostea (fizica) te implineste (gaina batrana face ciorba buna), ca m-as putea numi „virgina” pana azi si c-am descoperit America! Si am stiut ca doar acum sunt o femeie coapta, ca doar acum am inteles ce-i important, ca jumatatea mea este cu siguranta el. De ce zambesti? Nu-ti vine sa crezi?
Sfatul psihoterapeutului
Cate carari nu am strabate, cate ierni nu am astepta daca ni s-ar putea garanta ca intr-adevar, o data gasita jumatatea, vom fi cu adevarat si definitiv fericiti. Adevarul este insa altul. Dincolo de zilele indragostirii, cand ne inchipuim ca am ajuns la liman, vine si ziua cand ne trezim goi intre zidurile pe care singuri ni le-am ridicat, cand nu ne mai recunoastem in refrenele de la radio, cand nu ne mai emotioneaza micile amanunte care ne faceau candva unici.
De-abia de-acolo, incepe greul, un nou razboi, o alta calatorie, dinspre noi – ca jumatatea de inima ce bate la unison cu a celuilalt, inapoi spre Eul pe care l-am ratacit, care s-a dizolvat in rutina cuplului, ori in lacrimi de bucurie sau de furie, in transpiratia disconfortului sau dimpotriva, cea a placerii la indemana, transformata in drept conjugal sau chiar datorie impusa.
Iubirea in sine nu reprezinta o relatie, ci doar suportul psihic, imperios necesar pentru ceea ce se poate construi acolo. Sunt iubiri navalnice, care te consuma, care isi inghit resursele dinspre interior in afara, empatii atat de fine incat ajungi sa crezi ca tu esti celalalt si celalalt e, intr-adevar, jumatatea ta. Dar ce te faci cand jumatatea ta, in perfectiunea ei, isi dezvaluie imperfectiunile?
Marea majoritate a cuplurilor se fac ca nu le pasa si creeaza (ca mecanisme de aparare) ritualuri noi. Dormim separat ca sa ne putem odihni? Traim impreuna, dar desenam in spatiul comun mici oaze intime: biroul-meu-in-care-ma-ascund-de-tine-dar-tie-iti-spun-ca-am-de-lucru, camera-ta-in-care-nu-se-fumeaza-niciodata, balconul-unde-nu-cresc-decat-plantele-mele, biblioteca-ta-de-la-mama, cutia-mea-cu-fotografii-vechi-care-pe-tine-nu-te-privesc, raftul-meu-din-sifonier-unde-nu-vreau-sa-vad-nimic-cu-gaica, baia-ta-unde-cartile-zac-pe-jos, garajul-la-care-eu-nu-am-acces.
Si lista poate continua la nesfarsit. Si astfel se instaleaza „singuratatea in doi”, considerata de catre specialisti cea mai grea forma de singuratate si cu cel mai scump pret psihologic. O alta categorie, mult mai rar intalnita o reprezinta vesnicii cautatori. Cei care reusesc sa se desprinda de obisnuinta unei relatii si nu o continua doar in virtutea inertiei. Osho are o teorie bine argumentata despre inutilitatea familiei si despre efectele considerabile ale compromisurilor de relatie asupra psihismului fiecarui membru al familiei (fie el parinte sau copil).
Osho propune o solutie, zice el viabila, in a inlocui familia cu comuna. Aici oamenii ar ramane in relatii doar atat cat le este bine, copiii ar avea o multitudine de modele parentale de care ar beneficia in conturarea personalitatii si implicit cabinetele psihoterapeutilor ar ramane goale. Deocamdata, o solutie impracticabila chiar daca suna coerent.
Si ar mai fi si „norocosii”, „alesii”, „fericitii”, cei care datorita dobandirii echilibrului interior independent de alta persoana, nu mai resimt vesnic nevoia cautarii acelei persoane care sa-i faca fericiti. Pentru ca fericirea este in noi, fericirea este o stare de spirit personala si nu poate fi niciodata gasita in alta persoana. Pentru ca Fericirea este „calatoria” nu „destinatia” in sine. Deci a crede ca gasind jumatatea – ne vom gasi fericirea este un non-sens, un drum gresit, o utopie…
