Dragostea si ura-totul despre iubire-cum sa iubesti-cum sa fi fericit-cum sa nu mai urasti

Dragostea si ura-totul despre iubire-cum sa iubesti-cum sa fi fericit-cum sa nu mai urasti

Dragostea si ura. Nimic altceva nu face lumea asta ciudata sa mearga inainte. Nu are sens sa mai cauti explicatii. La esenta, totul pleaca dintr-o iubire mare, mare, atat de mare incat comparativul e desuet si deloc necesar, sau dintr-o ura teribila-ingrozitoare. Ura suporta grade de comparatie… Ura e distructiva pentru toti, la fel ca si mila ce reuseste sa dezumanizeze atat pe cel ce spune ca ii este mila de cineva, cat si pe cel care „beneficiaza” de aceasta.

E atat de simplu sa spui ca ti-e mila, si asta sa-ti confere un fals sentiment de om intreg, gadilator de orgoliu, cand ai putea de fapt sa incerci sa ajuti daca tot vezi o problema si daca asta te face sa te simti responsabil pentru ca nimeni altcineva nu o vede si realizezi ca sta in puterea ta sa indrepti lucrurile.
 
Frica… e tot ce infraneaza mersul lumii. De multe ori, indusa de catre altcineva, frica ne tine captivi, prizonieri in spatele propriei noastre priviri. Sunt multe, mult prea multe exemple ce ne arata ca nu se poate, ca nu e posibil, ca idealul nu exista fiind utopic. Am construit teorii, biblioteci, am construit o lume care sa ne dovedeasca si sa ne explice in cuvinte de ce si cum de nu este posibil, iar toate astea ne asigura scuza perfecta pentru apartenenta la turma. Frica asta a nereusitei, a ratarii functioneaza teribil si se insinueaza parsiv inca de tare demult prin veacuri si destine amestecate de-a valma in spectacolul asta costisitor caruia ii spunem viata. Nu realizam decat prea tarziu ca traim numai „datorita” faptului ca murim in fiecare clipa. Cum putem face ca asta sa conteze cand pana acum nimeni nu a reusit?! E o axioma sociala care ne tine legati de legile lui „Nu”. Nu iesim din casa pentru ca s-ar putea ca usa sa fie incuiata si uite asa ne apucam sa fortam usi deschise consumandu-ne energia intr-un efort inutil, si nu in emotia descoperirii infinitului de dupa usa , pentru ca niciodata nu apucam sa trecem de ea.
 
Am crezut multa vreme ca este un mare handicap sa nu poti fi capabil sa urasti. Vedeam de multe ori in privirile celor ce „reuseau” in viata incrancenarea urii si vedeam cat de decisi sunt, cate argumente gaseau. Eu ii intelegeam mereu si gaseam tot felul de motive si explicatii pentru loviturile de care aveam parte indiferent de cat de nedrepte erau. Intelegeam mereu de ce faceau asta si mergeam mai departe pe drumul meu. Se spune ca nu exista oameni rai, ci numai oameni care nu au ajuns sa-si cunoasca sufletul. Asta si scrasnitul din dinti mi-au ramas mereu aproape prin viata.
 
Am intalnit multi oameni care la fel ca mine nu stiu ca e mai firesc sa accepti un adevar si sa incerci sa indrepti lucrurile decat sa-l negi si sa traiesti astfel toata viata intr-o iluzie periculoasa. Ura poate fi insa si vindecatoare. Ura arde totul si e foarte posibil ca in urma prapadului sa ramana numai ce-i curat si adevarat. Poate ca de atunci vei putea sa nu te mai pedepsesti, sa nu te mai intorci impotriva ta, sa nu te mai urasti atat pe tine insuti… pentru ca de acolo pleaca totul. De la dementa credinta ca tu nu meriti nimic bun si ca porti vina pentru toate nenorocirile lumii, motiv pentru care meriti tot raul ce ti se intampla. Cum sa inchizi insa toate astea intr-o sfera de drag si sa dezlegi cainii iadului sa arda tot ce-i rau? Cum sa pui totul in risc, propria viata, toate credintele si adevarurile tale avand in fiecare clipa in minte constiinta faptului ca exista posibilitatea nimicului pentru tine? In asta sa stea oare forta daruita de jumatatea sferei atunci cand esti foarte bine definit in raport cu tine? Cand tu esti tu intreg si tot, restul poate fi un dar….Tristetile vin dintr-o alta lume…