Despărţire din..iubire
Iată-ne din nou adunaţi în jurul marii jertfe.
Crucea este centrul Evangheliei, conţinutul ei, reprezintă zenitul şi nadirul Evangheliei veşnice. Aici începe şi aici trebuie să se întoarcă teologia.
Pe adresa crucii trimitem corespondenţa păcatelor noastre. Confirmările ajung totdeauna la timp, poate chiar înainte de a reuşi să trimitem scrisoarea.
Crucea este graniţa absolută dintre neprihănire şi păcat, iubire şi ură, viaţă şi moarte, Dumnezeu şi Satana. “ A vindecat rănile şi rănitu-i-au trupul lui cel neatins, i-a iertat pe răufăcători şi-I răstignit nevinovat de răufăcători, între făcătorii de rele: i-a iubit pe toţi oamenii în neştire, chiar şi pe cei ce nu-I meritau dragostea, iar ura l-a pironit aici unde ura e pedepsită şi pedepseşte, a fost mai drept ca dreptatea, iar ca să-L năpăstuiască pe El, s-a săvârşit cea mai vicleană nedreptate, adus-a viaţă şi-I dau pe ea moartea cea mai de rând. “
Pentru noi, crucea este lumină, pentru Isus a fost însă întuneric. Pentru noi crucea este binecuvântare, dar pentru Fiul lui Dumnezeu a fost blestem. Pentru noi este salvare, dar pentru El a fost condamnare.
După ce tâlharului de pe cruce îi face o promisiune pe care toţi credincioşii ar vrea s-o audă, şi după ce încredinţează lui Ioan pe mama Sa, “răsuflarea lui Isus devine din ce în ce mai gâfâită. Pieptul I se umflă în opintiri canonite ca să soarbă un strop de aer mai mult. Capul îi zvâcnea de usturimea cuielor, inima-i bătea cu răbufneli înteţite ce-l zguduiau, mai-mai să-L smulgă de pe cruce. Frigurile însetate ale răstigniţilor îi ardeau toate mădularele, de parcă sângele din vine I s-ar fi schimbat în foc…”
Însă nu acesta era chinul cel mare al Mântuitorului. “ Asupra Domnului Hristos ca înlocuitor şi garant al nostru a fost aşezată nelegiuirea noastră a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea Legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa acum asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire, umpleau sufletul Fiului Său de groază. În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării şi iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta încât durerea fizică de-abia mai era simţită. “
Cu uimire îngerii erau martori la agonia plină de disperare a Mântuitorului. Natura neînsufleţită şi-a manifestat împreuna ei simţire cu batjocoritul şi muribundul ei Creator. Matei 27:45,pg.960 spune că Soarele a refuzat să privească la această teribilă scenă. Razele lui strălucitoare de la amiază luminau pământul, când deodată parcă cineva le-a luat. O întunecime adâncă asemenea unui giulgiu de înmormântare a îmbrăcat crucea. N-a avut loc nici o eclipsă şi întunericul acela n-a fost determinat de nici o altă cauză naturală; a fost atât de adânc, ca întunericul de la miezul nopţii fără lună şi stele pe cer… Dumnezeu a acoperit ultima agonie omenească a Fiului Său…
O groază necunoscută a pus stăpânire pe mulţimea care era adunată în jurul crucii. Blestemele şi batjocurile au încetat în mijlocul frazelor rostite pe jumătate.” Mulţi, plini de teamă au plecat e lângă cruce. Dar nu toţi. Erau dintre aceia care doreau să-I vadă chinul până târziu…
Pe la ceasul al nouălea ( ora 3 p.m.), Isus a strigat cu glas tare, strigătul singurătăţii “ Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”( Matei 27:46,pg. 960) Era posibil ca Dumnezeu să-L părăsească pe Isus? Psalmul 37:25, pg.574 spune că “Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit…” Isus, cel mai neprihănit, tocmai el să fie părăsit?
“În toată Biblia nu este o frază mai greu de explicat” Episcopul Ryle spunea despre ea: “ Este un mister adânc în aceste cuvinte, pe care nici un om nu le poate pătrunde. Ele exprimă presiunea reală, exercitată asupra păcatului Său de povara enormă a păcatului lumii. “
Da, însingurare în dumnezeire, acesta este rezultatul păcatului meu şi al tău. De ce? 2 Corinteni 5:21,pg. 1132, arată că El a fost făcut păcatul meu, pentru ca eu să fiu neprihănirea lui Dumnezeu în El. Isus n-a cunoscut păcatul, ci a fost făcut păcat. Substituirea (ispăşirea) a fost posibilă doar datorită faptului că El n-a cunoscut păcatul. Păcatul duce la părăsire de Dumnezeu . Iniţial omul face despărţirea, în final Dumnezeu se desparte de păcătos. Întristarea absolută este să-ţi lipsească Dumnezeu. Isus a simţit această întristare absolută, această însingurare. Dacă păcatul meu a adus însingurare în dumnezeire, cum pot eu să mai păcătuiesc?
Fiind făcut păcatul meu, Hristos a creat un tezaur de har de care personal, El nu avea nevoie. Acest tezaur este pentru mine, pentru noi fiecare. Să nu zădărnicim acest har ( Tit 2:11-14,pg. 1173)
“Satana frământa inima Domnului Hristos cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul n-a putut vedea dincolo de zidurile mormântului . Speranţa nu s-a înfăţişat înaintea lui cu veste ieşirii biruitoare din mormânt, nici măcar a acceptării de către Tatăl, a jertfei Sale. El se temea de faptul că păcatul este atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu , încât despărţirea lor avea să fie veşnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care avea s-o simtă păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Simţământul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, şi care făcea cupa pe care El a băut-o atât de amară; aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu.”
De obicei crucificaţii nu mureau în ziua în care au fost răstigniţi. Uneori se chinuiau zile întregi sub chinul îngrozitor. Isus însă, a murit în aceeaşi zi în care a fost crucificat. De ce? Un medic s-a ocupat de problema morţii Domnului Hristos. El menţionează faptul că în Ioan 19:34,pg.1052, după moartea Lui, un ostaş I-a străpuns coasta cu o suliţă, iar din coastă a ieşit sânge şi apă. Dr. Barbet, spune că inima lui Isus s-a frânt. Pur şi simplu a plesnit de durere, iar sângele din inimă s-a scurs în pleură, şi s-a descompus în hemoglobină şi plasmă. Deci Isus a murit nu datorită chinului fizic, ci datorită unei suferinţe psihice. Noi ştim că Isus n-a putut supravieţui despărţirii de Tatăl. Isus a murit datorită deznădejdii pe care a simţit-o din cauza acestei singurătăţi apăsătoare, insuportabile. Isus a murit singur, atât de singur…
Dintre toate problemele omenirii una dintre cele mai grele de suportat este singurătatea. Sunt atâţia şi atâţia oameni care suferă pentru că nu au pe cineva de încredere cu care să schimbe o vorbă, alţii nu au familie, sunt atâţia tineri singuri, care nu-ţi găsesc rostul şi locul în această lume, sunt atâţia bătrâni care suferă de singurătate. Şi ce grea este singurătatea…Din păcate, întâlnim oameni singuri şi în categoria celor căsătoriţi. Sunt atât de multe soţii singure, care se simt stinghere şi neînţelese şi nu sunt apreciate de soţii lor, sunt atât de mulţi soţi singuri care nu simt pace în familie…
Isus a murit singur, pentru ca eu şi tu să nu mai fim singuri niciodată. Dacă te simţi părăsit şi însingurat, nu uita că a purtat El, Neprihănitul, suferinţa de a Se şti părăsit de Dumnezeu pentru ca tu, păcătosul să nu mai fii părăsit niciodată. El a zis, “ Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi. “ ( Evrei 13:5,pg.1186). Isus ne-a făgăduit “ Iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului ( Matei 28:20, pg.961).
Noi nu vom fi părăsiţi niciodată. Ni se întâmplă să credem că suntem într-adevăr părăsiţi. Dar ne amăgim atunci: “ Sionul zicea : ’’ M-a părăsit Domnul. Şi m-a uitat Domnul.’’ Răspunsul Domnului este “Poate o femeie să-şi uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip. Iată că te-am săpat pe palmele mele, şi zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei” (Isaia 49:14-16,pg.722).
Fiul lui Dumnezeu a trăit cea mai adâncă întristare.
Chiar moartea de-ar veni, vestea bună este că El a suferit moartea veşnică, singur, pentru ca eu şi tu niciodată să nu o gustăm. Chiar moartea aceasta de-ar veni, ea nu este decât un somn, dar Dumnezeu este împreună cu noi s-o întâmpinăm. El nu ne lasă singuri.
Experienţa cu Ionel. O familie înstărită avea un băieţaş tare neastâmpărat care făcea o mulţime de pozne. Tatăl şi mama nu mai ştiau ce metode educative să aplice cu el. Într-o zi, după ce Ionel a făcut o boacănă, tatăl îl ia şi discută serios cu el şi-i spune:
– Ionel, dacă mai faci vreo prostie, vei dormi o noapte întreagă în pivniţă!
– Tatii, te rog frumos să mă ierţi că altădată nu mai fac, spuse Ionel îngrozit de o asemenea perspectivă. “ Uau, în pivniţă e întuneric, şobolani, şoareci….” gândi el
Trece un timp în care Ionel se abţine să facă prostii, înfricoşat de gândul pivniţei. Dar într-o zi îi vine o idee: “Doar n-o fi tata atât de rău încât să mă ţină o noapte întreagă în pivniţă.” Şi peste câtva timp începe din nou să-şi trimită “licenţe” în comportament. Tata, nici una nici două, îl ia pe Ionel, coboară scările şi-l lasă în pivniţă.
– Vei dormi aici o noapte întreagă…
Urcă scările în plânsetele copilului, dar o mulţime de gânduri îl copleşesc. “Totuşi dacă nu-l pedepsesc, îmi voi pierde autoritatea de părinte în faţa lui. “
Lângă mama, sus în cameră încearcă să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Încearcă să citească un ziar, dar rândurile îi fug în faţa ochilor, mama încearcă să croşeteze dar se înţeapă cu acele, tata apasă pe butonul T.V.-ului, dar nu poate vedea nimic … Deodată îi vine o idee. Ia o pătură, coboară scările, îl găseşte pe Ionel cu nasul lipit de uşă plângând amarnic, închide uşa după el, ia pe Ionel în braţe, îl înveleşte cu pătura şi se plimbă cu el de la un capăt la altul al pivniţei. De la un capăt la altul al pivniţei…Ionel mai scânceşte ce mai scânceşte, după care adoarme în braţele calde ale tatălui…”
Moartea dacă vreţi este o pivniţă întunecoasă. Dar pentru că Isus a murit singur, noi niciodată nu mai trebuie să murim singuri.
Este totuşi o posibilitate. Aceea dacă nu-L dorim pe Dumnezeu cu noi. Dacă stăruim într-un păcat pe care-l iubim, şi Duhul Sfânt ne conştientizează de el, şi noi nu vrem să îl părăsim, există şansa ca Duhul Sfânt să se retragă de la inima noastră şi noi să nu mai dorim prezenţa lui Dumnezeu. Este păcatul împotriva Duhului Sfânt. Acest păcat nu este unul anume, ci este o atitudine repetată de călcare a legii lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu, ci noi avem iniţiativa despărţirii. Dumnezeu nu ne obligă să-I acceptăm dragostea, însoţirea în această viaţă. El n-a obligat pe nimeni. Dar nu există mai mare întristare decât aceea de a fi despărţit de Dumnezeu. Până acum numai Isus a trăit această experienţă. Duhul lui Dumnezeu încă mai mijloceşte la inima ta. Faptul că citeşti aceste rânduri demonstrează lucrul acesta.
“ Singur, atât de singur…” cântă Talisman. Nu e valabil cântecul acesta. Noi putem să nu mai fim singuri niciodată… Niciodată să nu fim despărţiţi de Dumnezeu pentru că Isus a fost în locul nostru.
Romani 8:35.37-39,pg. 1102, spune că nimic nu poate să ne despartă pe noi de Isus. Chiar dacă alţii ar interveni în relaţia noastră cu Isus.
Ilustraţie: Ian Hus care cântă în timp ce era în flăcări.
Apel: Dumnezeu nu vrea ca vreunul din nou să suferim singurătatea veşnică de la faţa Lui. Dar dacă noi nu primim jertfa Fiului Său înlocuitoare şi ispăşitoare în cele din urmă vom simţi întristarea cea mare a despărţirii de Dumnezeu. Nici un păcat nu merită să ne despartă de Dumnezeul nostru care a dat totul pentru noi. Dacă mai ai păcate ascunse, pe care încă le mai iubeşti, este timpul să renunţi şi la acestea. Păcatul a fost acela care l-a răpus pe Fiul lui Dumnezeu. A produs însingurare în dumnezeire.
Priveşte viaţa cu ochii credinţei pentru a merge mai departe oricât ar fi de greu. Isus îţi dă puterea lui divină. El vrea să nu mai fii singur niciodată, şi atunci când se va încheia istoria păcatului, Dumnezeu Însuşi va fi cu noi, păcătoşii răscumpăraţi, pentru vecie.(Apocalipsa 21:1-4, pg.1221)
10. Despărţire din…iubire!
1. Îi mulţumesc lui Isus că a acceptat singurătatea cea mai grea, în locul meu
2. Îmi dau seama că sunt mântuit prin sângele său, prin har, dar aceasta nu-mi dă dreptul să trăiesc cum vreau
3. Vreau ca prin Duhul Sfânt să pot trăi o viaţă după voia lui Dumnezeu
marfaaaaaaaaaa.imi place…….chear dak nu lam citit tot……