Daca iubesti lasi sa plece persoana iubita – iubirea mai presus de orice
Ne aruncăm în iubire flămânzi şi lacomi, dăruind totul, cerând totul. Apoi, vine o vreme a decantărilor emoţionale, când ritmurile unui cuplu, armonizate, resimt tensiuni ce ţin de alte nevoi, sociale şi de adaptare exterioară.
Dintr-o parte sau alta apare posesivitatea, asortată inerent cu deţinerea controlului, cu investigaţia sau cu cine ştie ce alte „graţii”.
E greu să accepţi că el sau ea nu sunt chiar idealul coborât în viaţă, că ar putea să mai vrea şi altceva decât să te privească pe tine toată viaţa în ochi. Există expresia „lasă că va trece timpul şi se va schimba” – fireşte după şablonul fiecăruia.
Lucru clar, nimeni nu se schimbă, ci poate doar să camufleze ceea ce deranjează, să ajungă la minciună – şi asta, cu cele mai bune intenţii. Cel puţin la început, apoi poate deveni o simplă obişnuinţă: „de ce să ştie el tot” sau „nu îi mai spun că iar se supără”. Nimeni nu este perfect, nimeni nu poate fi aşa vreodată, dar cel mai bun partener nu este cel care face ca tine, ci acela căruia îi poţi suporta defectele.
Stilul de viaţă şi pasiunile comune salvează de la plictiseală, iar dacă ele sunt divergente – extremele se atrag – cel mai bun lucru este să nu te pui de-a curmezişul. Decât să suporţi compania cuiva care mocneşte că nu i-ai lăsat libertatea de a trăi momentele sale de „altceva” – berea cu băieţii, o întâlnire cu un vechi prieten, partida de pescuit etc. – mai bine te adânceşti în propriile pasiuni.
Unui copil nu îi iei din braţe jucăria preferată, pentru că va plânge, iar unui bărbat nu îi vei interzice să fie liber, pentru că se va răzbuna. Dacă este cu adevărat al tău, el oricum se va întoarce, iar dacă nu o face, nu ai după cine plânge.
