Adevarul si minciuna in viata noastra
Adevarul si minciuna in viata noastra. Cine ocupa un loc mai mare in viata noastra: adevarul sau minciuna? Increderea presupune sa spui intotdeauna adevarul sau nu? Pot fi spuse toate adevarurile? Care este adevarul despre minciuna? De ce mint copiii? Sinceritatea este sau nu baza unei prietenii? Care sunt teoriile despre adevar? Proverbe despre adevar, si citate celebre despre adevar. Acestea sunt doar cateva din intrebarile si problemele la care incercam sa va raspundem in cadrul acestei sectiuni.
Adevar – surse si teorii
Una dintre cele mai apreciate clasificari ale teoriilor despre adevar apartin lui Nicholas Rescher, care le imparte in doua mari tipuri:
teorii definitioniste, care incearca definirea acestuia si sa raspunda la o intrebare fundamentala – ce este adevarul? ; si teorii criteriale – care propun selectarea unui criteriu, a efectuarii unui test pentru adevar, oferind astfel o solutie pentru stabilirea granitei dintre adevar si fals. O a treia teorie, cea a corespondentei este luata in considerare de majoritatea epistemiologilor, aceasta teorie fiind pentru prima data formata in mod explicit in „Metafizica” lui Aristotel.
Dintre tumultul de teorii despre adevar se desprind trei principale – teoria corespondentei care sustine ca ipotezele, credintele sunt adevarate atunci cand corespund unei realitati independente. Teoria corentei afirma ca credintele sunt adevarate cand se potrivesc bine impreuna, cand se leaga una cu cealalta. Teoria pragmatica sustine ca convingerile sunt adevarate cand intrebuintarea lor permite sa ne indeplinim obiectivele noastre in lume si sa obtinem ceea ce dorim. Urmeaza o dezvoltare a acestor trei teorii, cu un accent pe cea pragmatica.
Ce este adevarul? Aceasta este o intrebare foarte importanta, dar care nu are un raspuns. Analizand intrebarea, incercand sa o intelegi vei putea intui cam ce este adevarul. Eu nu pot sa raspund. Nimeni nu poate sa raspunda. Dar putem patrunde in esenta ei. Adevarul nu este o ipoteza sau o dogma. Adevarul nu tine cont de religie. Adevarul nu este al meu si nici al vostru. Adevarul inseamna „ceea ce este”: acesta este sensul exact al cuvantului. Provine din latinescul „vera” care inseamna „ceea ce este”.
Mi s-a spus de multe ori ca nu exista adevar. Ca nimeni nu l-a vazut, ca nu-l poate arata nimeni cu degetul. Ca fiecare om isi construieste propriul adevar in functie de informatiile pe care le are, de modul in care a fost crescut, de lucrurile in care crede, de cei din jurul lui. Ca nu se poate si e chiar periculos sa incercam raportarea tuturor lucrurilor la un adevar suprem, pentru ca, nu-i asa, oamenii sunt mult prea mici pentru a-l atinge. Fiecare cu adevarul lui marunt si neinsemnat, dar atat de important atunci cand il opunem adevarului celuilalt. De nezdruncinat, ca si cand ar fi rupt din acel copac al intelepciunii. Aceiasi oameni care-mi spuneau ca nu exista adevar, tineau cu dintii de parerile lor, de convingerile lor, de senzatiile lor. De fapt, ei isi aparau dreptul de a crede in ce vor ei. De a-si apara universul stramt in numele adevarului propriu. Ei nu pledau pentru intelegere ci pentru dreptul de a nu fi contrazisi.
Atunci cand crezi cu tarie in ceva, pentru ca ai nevoie sa crezi, transformi totul in adevar, dar acesta este adevarul tau. Viata ta se muleaza pe acest adevar. Toate lucrurile, oamenii, ideile intra in universul tau doar dupa ce au trecut prin acest sablon. Si-l aperi cu indarjire pentru ca nu vrei ca universul tau sa se clatine, deoarece nu te crezi ca esti in stare s-o iei de la capat. Nu te gandesti niciodata ca cel de langa tine are un univers construit pe baza unui adevar, poate, exact opus celui pe care ti l-ai construit tu.
Cat din ceea ce cunoastem e adevarat? Cum se face ca lucrurile despre care avem senzatia ca stim atatea se dovedesc false? De ce adevarurile noastre se schimba foarte des? De ce ceea ce este astazi adevarat, maine este fals. Oare acesta nu e un indicator al capacitatii noastre de a „descoperi” adevaruri?
Daca spunem ca nu exista adevar implica un alt pericol. Acela al deductiei logice ca nici minciuna nu exista. Daca fiecare actioneza in baza propriului adevar, ramane la latitudinea noastra sa stabilim ce e minciuna si ce nu. Modelam realitatea in functie de ceea ce credem noi ca merita sa stea in categoria adevaruri sau in cea de minciuni. Suntem astfel feriti de reprosuri. Ne autojustificam pentru a nu simti sentimentul de vinovatie. Pentru ca, cel mai important e ceea ce crezi tu despre tine. Pentru ca e vorba de adevarul tau.
Falsificarea adevarului inseamna minciuna. Dar, oare, falsificarea minciunii inseamna adevar? Atunci cand nu exista adevar si, in consecinta, nu exista nici minciuna, ce inteles mai are cuvantul „incredere”? De ce oare raporturile dintre oameni par sa se bazeze atat de mult pe un element lipsit de substanta?
De ce ne doare atat de mult cand cineva „ne inseala increderea”? Daca aceasta incredere n-a fost decat manifestarea dorintei noastre de a ne simti alaturi de cineva cu care sa impartasim acelasi adevar? Oare nu suntem mai indurerati de faptul ca am inclus in adevarul nostru cealalta persoana, am asociat credintei increderea? Oare asta nu arunca o umbra de indoiala asupra adevarului nostru? Cine a mintit? Celalalt sau te minti singur? Avem nevoie de adevar. Avem nevoie sa credem in noi si in ceilalti. Nu putem trai fara sa avem sentimentul ca noi si apropiatii nostrii credem in acelasi adevar. E mult mai usor atunci cand nu-ti pui prea multe intrebari legate de valabilitatea adevarului tau.
Minciuna -Minciuna este adevărul din care a fost extrasă esenţa.
Minţim falsificând sau minţim …adeverind?
Minţim în mod conştient şi, câteodată, inconştient. Minţim din interes sau mintim nemotivat. Minţim candid, cu vădită seninătate şi inocenţă, minţim voit, cu sârg, cu neruşinare. Minţim vinovaţi sau nevinovaţi. Minţim pe faţă sau pe ascuns. Minţim prin exagerare, adăugare, inventare, dar minţim şi prin diminuare, omisiune, tăcere.
Ralierea la adevăr nu este întotdeauna facilă sau urmărită în mod pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adăposteşte (de lucruri, de alţii sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând că „invenţia” îi asigură confort, siguranţă şi succes, individul perseverează în acest sens, reiterând sau perfecţionând formula de ascundere, de inducere în eroare, de forţare a zăgazurilor imaginare.
Sincer nu cred ca exista om care sa nu fi ascuns sau sa fi denaturat adevarul.
Desi am invatat, inca din frageda pruncie, ca nu e lucru bun sa minti, minciuna ne iese in cale la tot pasul. Prin urmare, mai toti recurgem din cand in cand la cate o minciuna. Cu toate astea, nu stiu cati dintre noi am incercat vreodata s-o disecam, s-o studiem pe toate partile si din toate unghiurile, sa-i descoperim mecanismele. Sau sa ne intrebam de ce mint oamenii. Si de ce se spune ca minciuna are picioare scurte si ca, asemeni hotiei si iubirii, ea nu se poate ascunde niciodata? Niciodata nu stii cati (sau cate) isi pot face sperante desarte pe seama scornelilor tale. Minciuna are si ea propriile paradoxuri. Sefilor le plac angajatii care se dovedesc de incredere si etaleaza credibilitate, dar care au, ideal, si o experienta cat mai vasta. Si cum sa aduni experienta altfel decat muncind? E o presiune, sa recunoastem – si ea se traduce de nenumarate ori prin minciuna. Candidatii la o slujba se vad adesea nevoiti sa minta, pentru a da mai bine in fata angajatorilor si a avea mai multa credibilitate.
Un alt paradox al minciunii (asa-zisa minciuna cu intentii pozitive) se intilneste in familie si intre prieteni sau persoane apropiate. Uneori, ne vedem siliti sa recurgem la minciuni nevinovate, tocmai in scopul de a ne proteja apropiatii, de a evita sa le ranim sentimentele. Dar adevarul este ca minciuna nu e buna moraliceste, nu doar pentru ca ea imi distruge calitatea umana cea mai importanta, aceea de a putea face alegeri corecte si de a lua decizii rationale, ci mai ales datorita faptului ca priveaza si pe altii, la randul lor, de libertatea de a face alegeri rationale.
Totusi, de ce mint oamenii? Pe cat de simpla pare intrebarea, pe atat de complexe ii sunt raspunsurile. Oricine apeleaza la minciuna o face din dorinta tainica de a-si crea in ochii celorlalti o alta imagine decit cea reala. Motivele pentru care oamenii mint sunt mult mai diverse.
Exista situatii in care am dori sa nu tradam sentimentele de care suntem stapaniti, numai ca acest lucru nu ne reuseste intotdeauna pe deplin. Ce se intampla atunci cand dintr-un motiv bine justificat este necesar sa ne ascundem perfect sentimentele? De cele mai multe ori, persoanele care se afla intr-o asemenea situatie sunt deosebit de tensionate, deoarece trebuie sa fie credibile. Respectivele persoane spun minciuni si trebuie sa faca anumite miscari si sa adopte atitudini care sa concorde cu neadevarurile rostite. Se pune insa intrebarea daca omul poate sa aiba control asupra corpului sau. A minti cu ajutorul intregului corp este pentru cei mai multi dintre noi un lucru deosebit de dificil, deoarece nu avem experienta necesara in acest sens. Daca incercam sa mintim in mod constient o facem cu destul de putina indemanare si nu ne ajuta in acest sens decat neatentia celor din jurul nostru. Se intampla foarte frecvent ca cei din jur sa observe ca o persoana minte, dar sa nu reactioneze la acest fapt.
Cum putem sa ne dam seama ca cineva minte? Iata o serie intreaga de diferente care apar in momentul cand cineva minte:
-atunci cand mintim, gesturile facute cu mainile sunt mai putin frecvente, deoarece nu putem identifica gesturile care ar trebui sa sublinieze cele spuse de noi.
-creste frecventa gesturilor de autoatingere, efectuate cu mana pe fata. Mana este dusa la gura, dar nu o acopera in totalitate.
-Un aspect deosebit de important in ceea ce priveste minciuna este acela ca exista mereu discrepanta accentuata intre gandire si actiune. Spunem altceva decat gandim si nu trebuie sa tradam ceea ce se petrece in mintea noastra prin comportarea si atitudinea pe care o avem. Atingerea nasului si alte gesturi de aceeasi factura reflecta faptul ca exista discrepanta intre gandire si actiunile efectuate. Toate aceste lucruri pot fi calificate in general ca minciuna.
-Daca suntem framantati de o problema dificila si ducem mana la nas, efectuam intr-un anumit sens un gest mistificator, dar nu se poate spune ca mintim. A da dovada de lipsa de sinceritate nu inseamna doar a spune lucruri neadevarate.
